Căutare

Share this article

Mitologia greacă a păstrat vie legenda lui Pigmalion, pe care, secolele care au trecut au transformat-o într-o povestioară plăcută cu înţelesuri profunde ce vizează creatorul şi opera lui: se spune că artistul inspirat a sculptat – relatările sunt neclare, în marmură sau în fildeş – statuia unei femei a cărei frumuseţe l-a impresionat profund. La rugile lui pătimaşe, Afrodita reacţionează, dă viaţă sculpturii, transformă materia rece în carne moale şi caldă, iar cea care primeşte numele de Galateea va rămâne alături de creatorul ei, înfrumuseţându-i viaţa şi împlinindu-i existenţa.

Răzvan Mazilu este, în contextul scenei româneşti de dans şi de teatru, un fenomen unic. M-am întrebat de multe ori, cine l-a creat pe Răzvan Mazilu, cine l-a „făcut” pe artist, după chipul şi asemănarea lui. Acum, după mulţi ani în care i-am urmărit spectacolele, cred că am aflat răspunsul corect: Răzvan Mazilu l-a creat, l-a „făcut” pe Răzvan Mazilu şi asta de la primul său spectacol realizat – dacă bine îmi amintesc – atunci când avea 19 ani, care s-a numit „Dama cu camelii” şi în care a avut-o ca parteneră, el dansatorul, pe ea, actriţa, Maia Morgenstern. Au urmat, desigur, experienţe numeroase care l-au influenţat şi i-au dirijat interesul – experienţe de dans contemporan, de teatru coregrafic, de teatru-dans, de teatru-teatru… dar, o recunosc cu plăcere şi admiraţie, Răzvan Mazilu s-a prezentat de fiecare dată, ca un spirit liber, curios, căutător de nou, dispus la experiment, curajos în a păşi pe drumuri necunoscute. Conchid, deci, că Răzvan Mazilu – Galateea s-a conturat, în timp, ferm şi credibil, ca produsul unicat al lui Răzvan Mazilu- Pigmalion.

Interesant este că artistul nu şi-a fost niciodată suficient sieşi, ci a sculptat mereu şi mereu, o mulţime de mai mici Galatee care, primind viaţă din viaţa lui, i-au populat universul şi, mai ales, i-au împlinit ambiţia artistică prin care balerinul-dansator s-a transformat miraculos în creator de spectacole marca Răzvan Mazilu. El semnează TOTUL, de la conceptul ce presupune, desigur, şi selecţia textelor, chiar dacă acestea sunt aranjate ulterior de altcineva, la regie, coregrafie şi costum. Şi acum mă refer la spectacolul „Mon cabaret noir” a cărui premieră a avut loc, nu demult, pe scena cochetei săli de spectacole Teatrelli – CREART (Centrul de Creaţie, Artă şi Tradiţie) din Piaţa Alexandru Lahovari, amplasată în chiar inima Bucureştiului, la îndemâna tuturor.

Drumul parcurs în ultimii ani de Răzvan Mazilu pe scenele româneşti şi nu numai a pus temeinic cărămidă peste cărămidă ca să ducă, ferm, ambiţios şi ţintit, către scopul numit „Mon cabaret noir”. Pentru termenul de cabaret, DEX-ul dă o definiţie-cadru: CABARÉT s.n. (Franţuzism) Restaurant (elegant), cu muzică, dans şi diferite programe artistice; bar. Fiecare ţară umple această definiţie cu particularităţile propriei culturi şi astfel există, în principal, cabaretul francez – se pare primul, cu certă valoare de model, Le Chat Noir, creat de Rodolphe Salis în 1881 şi cabaretul de limbă germană – 1901, Berlin, Überbrettl şi Jung-Wiener Theater zum lieben Augustin din capitala austriacă. Cabaretul creat la Weimar în anii ’20 este o formă particulară, dominată cert de politică, satiră şi umor negru, pe care Răzvan Mazilu a ales-o ca model pentru cabaretul „lui”. Ţin la fixarea reperelor şi a contextului istoric ale genului: ele explică şi argumentează opţiunile creatorului care îmbină conceptul suprarealistului André Breton care defineşte (1936) umorul negru francez drept un amalgam strălucitor şi morbid în acelaşi timp, de comedie, satiră, cinism şi scepticism cu ceea ce germanul Sigmund Freud teoretizează în eseul său Der Humor (1927). Freud e convins că ego-ul refuză conştient să se lase influenţat de evenimente ale vieţii reale care i-ar putea provoca suferinţă şi consideră mizeria şi tragedia din jurul său, ocazii minunate pentru amuzament. La cabaret se merge pentru plăcere şi consum. Pe scenă, strălucire, paiete, pene colorate, costume superbe, goliciune incitantă, machiaje stridente, melodii uşor de reţinut, cuvinte cu multiple înţelesuri, moarte machiată cu culorile vieţii, tragedii reinterpretate în cheie veselă, realitate transformată în poveste şi poveste cu pretenţii de realitate. Actorii de cabaret sunt greu încercaţi – ei trebuie să cânte, să danseze, să joace îngroşat, astfel încât falsitatea să inducă aparenţa de adevăr, după motto-ul: „în fiecare rău, un bine şi în fiecare bine, şi un rău”. Să vedem doar binele!

Răzvan Mazilu s-a inspirat din destinul tragic al unei actriţe de cabaret, Anita Berber (1899-1928) faimoasă în epocă – Berlinul anilor ‘20 -, poveste edulcorată de luminile reflectoarelor, tăieturile îndrăzneţe şi culorile ţipătoare ale costumelor, strălucirea machiajelor, auriul valurilor de şampanie şi gustul dulce-amar al cuvintelor. Un timp în care, pentru ororile diurne nu exista un alt antidot decât beţia nocturnă, cu componentele ei de nebunie, voluptate, droguri şi alcool. Un drum ce duce direct către moarte, deşi aceasta pare să nu mai existe. O moarte ceva mai suportabilă, aproape ireală după o viaţă trăită în uitare şi extaz! Pentru cele patru actriţe-dansatoare-cântăreţe implicate în spectacol, o provocare extrem de riscantă – să joci credibil , construit şi lucid, dezinhibarea totală, exaltarea nestăpânită, bucuria nebună, pudoarea sufocată, induse de alcool şi droguri.
Cu atât mai preţuită este reuşita mai ales că toate cele patru Galatee – Ilona Brezoianu, Anca Florescu, Alina Petrică şi Ana Bianca Popescu – care dansează, joacă şi cântă live alături de Răzvan Mazilu, îl recunosc necondiţionat pe acesta, drept Pigmalionul lor. Toate alcătuiesc, din cioburi, imaginea întreagă a celei care a fost Anita Berber. Patru trupuri perfecte în genuri diferite, complementare; patru voci cu culori distincte, perfect armonizate în întreg; patru actriţe ce îmbină perfect tehnica, talentul şi inspiraţia; patru personalităţi ce păşesc fără să se clatine şi fără să alunece pe linia subţire ce desparte foarte bunul de foarte prostul gust, şi asta chiar dacă „Mon cabaret noir” nu este recomandat persoanelor sub 16 ani. Deşi conceptul este complex, un mozaic infinit de forme şi culori, memoria cerne şi îndrăznesc să spun acum, că identific acest spectacol cu delicatul clown al Alinei Petrică, cu rochia roşie lungă şi cu spatele gol al Ilonei Brezoianu, cu momentul fetiţa cu păpuşa jucat- dansat de Anca Florescu şi de finalul cutremurător în care Anca Bianca Popescu cântă–trăieşte una dintre poveştile de viaţă ale celebrei Edith Piaf. Ierarhie subiectivă, nedreaptă recunosc, dar suită de imagini şi impresii pe care ochiul a păstrat-o pe retină şi sufletul a înregistrat-o preferenţial.

După ce a gândit spectacolul, dansatorul Răzvan Mazilu urcă pe scenă şi completează întregul cu o absolut necesară culoare ambiguă ce accentuează senzaţia de real-ireal, adevărat-neadevărat, realitate-ficţiune, viaţă şi vis. Echilibrul este perfect iar produsul artistic surprinde, uimeşte şi încântă. Merită să trăiască ani mulţi şi să cucerească lumea.

Mon Cabaret Noir se joacă pe 11, 13, 14 aprilie în Sala de spectacole Teatrelli – CREART (Centrul de Creaţie, Artă şi Tradiţii), Piaţa Alexandru Lahovari, nr. 7, Bucureşti.
Concept, regie, coregrafie, costume: Răzvan Mazilu. Decor, obiecte, afiş: Romana Ţopescu, Dragoş Trăistaru. Sound-Design: Mihai Dobre, Gabriel Băruţă. Texte: Dan Mihu, Salvador Dali, Edith Piaf, Joe Jenicek. Light-Design: Alin Popa. Make-up: Dora Codiţă. Asistent regie-coregrafie: Silvia Călin. Pregătire muzicală: Ana Cebotari

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO