Războiul dopurilor de vin: plută contra metal

Dopurile de vin sunt ca oamenii: evoluează, generaţie după generaţie. Dacă vă este familiară sintagma „conflict între generaţii”, ei bine, să ştiţi că şi în lumea vinului există ceva asemănător: conflictul între dopul de plută şi cel metalic („screw cap”).

Cel puţin în teorie, ştim cu toţii ce este dopul de plută: o mică piesă cilindrică, obţinută din coaja stejarului de plută (Quercus suber), prelucrată industrial astfel încât să poată închide o sticla de vin. Interesant este că stejarii din care se obţine pluta cresc pe o arie destul de restrânsă. Practic, pluta se produce doar în 7 ţări din bazinul mediteranean: Portugalia (50% din producţia mondială), Spania, Algeria, Maroc, Tunisia, Franţa şi Italia. Partea bună e că stejarul de plută nu trebuie tăiat pentru a se obţine materia primă, ci doar „se cojeşte”, astfel încât, după circa 10 ani apare un nou strat, care, la rândul lui se recoltează şi tot aşa mai departe. Povestea dopului de plută o puteţi afla în documentarul de mai jos.

Toate bune şi frumoase, dar, dacă tot este pluta un material atât de minunat (şi chiar este!), de ce am avea nevoie de dopuri metalice, ca să îmbuteliem vinul? De ce s-a mai inventat acest sistem de închidere atât de diferit faţă de dopul de plută? Există cel puţin două răspunsuri posibile: pe de o parte, pluta naturală de calitate e din ce în ce mai scumpă şi, pe de altă parte, ea nu garantează păstrarea vinului în condiţii perfecte. Cu alte cuvinte, există o probabilitate matematică (mică, dar reală) ca o sticlă de vin închisă cu plută să dezvolte ceea ce specialiştii numesc „defect de dop”.

Probabil aţi remarcat gestul standard al somelierului, cel de a mirosi dopul de plută, de îndată ce acesta a fost extras cu ajutorul tirbuşonului. Să nu vă imaginaţi că dopul trebuie mirosit pentru a căuta cine ştie ce arome seducătoare, nici vorbă! Singurul motiv pentru a adulmeca pluta este cel de a detecta un posibil „defect de dop”, care se manifestă printr-un miros neplăcut de „carton umed” (luaţi orice bucată de carton, udaţi-o bine cu apă şi veţi obţine o bună replică a mirosului cu pricina). Este bine de ştiut că „defectul de dop” este un motiv indiscutabil pentru a refuza o sticlă de vin, în orice restaurant din lume.

Ca să nu complicăm lucrurile prea tare cu poveşti de chimie organică, vă spun doar că „defectul de dop” nu poate fi imputat, sub nicio formă, vinului. Vinovaţi sunt doi compuşi chimici (îi vom numi doar cu iniţialele lor: TCA şi TBA) care se dezvoltă în dopul de plută naturală şi care, din păcate, contaminează şi vinul din sticlă.

Prin urmare, dopul metalic („screw cap”), inventat pe la începutul anilor ’70 (culmea, chiar de către o firmă franţuzească!), a încercat să rezolve două probleme dintr-o lovitură: un cost de producţie mai redus şi o probabilitate spre zero de apariţie a „defectului de dop”. Sigur că, în „lumea veche” a vinului, cea tradiţionalistă, închiderea cu „screw cap” nu a fost bine privită (şi nu este nici în ziua de azi). În „lumea nouă” a vinului, cea în care criteriile subiective au fost anulate de cele pragmatice, acest tip de dop câştigă din ce în ce mai mult teren. Astfel, Australia şi Noua Zeelandă sunt două ţări producătoare de vin unde marea majoritate a sticlelor au „screw cap”.

În concluzie, ca o părere personală, aş zice că, dacă pentru vinurile scumpe, cu potenţial de învechire, prefer dopurile de plută, iar pentru vinurile tinere, de consum curent, aleg fără ezitare, din toate motivele enunţate mai sus, dopurile metalice.