Adina Cioran, designer bijuterii: "Eu cred că o bijuterie poate să contribuie cu succes şi la imaginea unui bărbat. Tare mi-ar plăcea să îi văd pe politicienii noştri purtând o broşă ca tactică diplomatică”

Adina Cioran a făcut prima bijuterie pe când avea 6 ani, când l-a pictat pe verişorul ei mai mic cu zeamă de vişine şi l-a accesorizat cu frunze. Acum foloseşte, evident, alte materiale însă bucuria de a da formă, de a combina şi inventa a rămas aceeaşi. Crede cu tărie că bijuteria poate fi o extensie a personalităţii fiecăruia, un mod de a-ţi prezenta originile şi preferinţele culturale, de a interacţiona cu ceilalţi şi de te cunoaşte pe tine. Are o diplomă în sculptură, obţinută la Universitatea de Arte din Bucureşti, participă la târguri de design de bijuterie precum Autor, ţine cursuri la Centrul de artă contemporană MORA din Bucureşti, unde îi învaţă să facă bijuterii, nu doar pe cei cu background artistic, ci şi pe cei care iau contact pentru prima dată cu acest domeniu. Se inspiră de peste tot şi este convinsă că bijuteriile devin cu adevărat frumoase atunci când sunt purtate.

Ştiu că ai studiat sculptura. De unde pasiunea pentru bijuterie?

Bijuteria şi sculptura aproape că sunt acelaşi lucru, poate doar dimensiunea diferă. Însă bijuteria are în plus latura umană pentru că se află tot timpul în relaţie cu corpul viu. Pentru mine bijuteria nu înseamnă numai pasiune, ci o căutare, un dialog, o negociere între mine şi spaţiul exterior. Oricum, în arta contemporană, bijuteria începe să ocupe un spaţiu din ce în ce mai important. De fapt, are potenţial să devină o artă majoră. Iar în nomadismul ăsta contemporan, bijuteria poate fi un mod interesant de a-ţi reprezenta originile, preferinţele culturale.

De când faci bijuterie?

Pot să spun că fac bijuterie de la 6 ani, când l-am pictat pe verişorul meu mai mic cu zeamă de vişine si l-am accesorizat cu frunze. Însă, prima mea bijuterie serioasă a fost făcută pe când eram în liceu: o salbă în care am agăţat tot felul de lucruri (scoici, o opincă, o canuţă şi tot felul de prostii). A fost bijuteria pe care am purtat-o toată adolescenţa. Mai serios, însă, m-am apucat în 2008, când am descoperit tehnica lucrului cu metalul.

Ce materiale şi tehnologii foloseşti?

Suportul, în general, este din argint însă ceea ce montez în argint poate să fie orice: de la pietre preţioase până la păr sau turtă dulce. Atunci când folosesc astfel de materiale, o fac, nu pentru ceea ce sunt ele neapărat ci pentru metaforele pe care le sugerează. Am pornit de la tehnicile tradiţionale ale bijuteriei (cum ar fi metaloplasitia, tehnica repouse, filigran, turnare în os de sepie) şi pe parcurs am adaptat şi am inventat alte tehnici.

De unde te inspiri? Sunt cazuri în care, cel care îţi comandă o bijuterie, să te inspire?

O bijuterie nu este sinonimă doar cu autorul ei, ea implică mai mulţi factori: tehnologia, mentorii, background-ul cultural, soluţiile plastice tradiţionale, care sunt contribuţii semnificative ale altor persoane, chiar dacă nu sunt prezente fizic în timpul procesului creativ. Aşa că eu îi consider co-autori. Donald Winnicot este unul din psihanaliştii mei favoriţi. Bazat pe un text de-al lui, “Playing and reality”, am creat o întreagă colecţie de bijuterii-obiecte, care descriu modul în care bebeluşii percep realitatea, şi cum pentru ei obiectele însufleţite şi cele neînsufleţite au aceeaşi valoare şi cum realitatea interioară este una şi aceeaşi cu exteriorul.

Unde îţi prezinţi, în general, bijuteriile?

Am participat la câteva ediţii ale târgului de bijuterie Autor (şi singură şi în colaborare cu Mirela Ivanciu, cu proiectul “Interegio”), am expus în în magazine de design precum Rod de la Cărtureşti, însă în ultima vreme lucrez mai mult pe comenzi.

Există pericol de toxicitate atunci cand lucrezi cu argintul, spre exemplu?

Prefer să nu vorbesc despre asta pentru că îmi tai elanul. De obicei, evit să folosesc materiale toxice, evit să polizez obiectele şi pentru că materialele de polizare sunt cele mai toxice. Şi ca să îi dau o notă poetică, las asta în seama purtătorului căci, prin purtare, argintul se polizează singur şi astfel primeşte amprenta /patina personală.

Ce înseamnă pentru tine designul de bijuterie?

Nu mai e un simplu design care să raspundă nevoilor portabilităţii sau înfrumuseţării  decorative. Bijuteria contemporană articulează deja un limbaj non verbal, ea performează o dată cu noi, cu purtatorul şi cu interlocutorul.

Cât de mult poate contribui o bijuterie la imaginea femeii?

Bijuteria este o extensie a personalităţii fiecăruia, în ea se regăseşte un cumul de limbaje culturale, politice,  emoţionale. Colecţia personală de bijuterie  a primei femei secretar de stat, Madeleine Albright, reuneşte, spre exemplu, 200 de broşe pe care aceasta le-a folosit ca limbaj silenţios dar semnificativ la întâlnirile cu diplomaţi străini sau cu presa. Eu cred că o bijuterie poate să contribuie cu succes şi la imaginea unui bărbat. Tare mi-ar plăcea să îi văd pe politicienii noştri purtând o broşă ca tactică diplomatică.

De când ţii cursurile la MORA?

MORA inseamna “More Opportunities for Romanian Artists”, pentru cei care nu ştiu, iar eu ţin cursurile aici de când MORA activează în sediul actual (pe Bulevardul Regina Elisabeta – n.r.) şi a început să ofere cursuri de artă pentru publicul larg.

Ce se întâmplă la aceste cursuri? Cine le frecventează?

Am conceput acest curs şi pentru persoanele care au un background artistic dar şi pentru cele care vor să înveţe ceva nou, să-şi dezvolte creativitatea sau chiar să-şi pună pe picioare o afacere (dupa ce dobandesc skil-urile necesare). La MORA, ne “jucăm” cu focul, cu metalele şi speculam fiecare idee din care poate ieşi o bijuterie. Cursul se împarte în două module: primul, cu accent pe tehnici tradiţionale de bijuterie, în care cursantul dobândeşte abilităţi tehnice; şi al doilea modul, care pune accent mai mult pe concept şi tehnici nonconvenţionale.

Cum arată pentru tine bijuteria perfectă şi cine ar trebui să o poarte?

Hmmm, pentru mine bijuteria perfectă este aripioara pe care i-o dă Crăiasa Albinelor lui Harap Alb.