Campioni părinţi de... campioni!

Ne place să spunem atunci când încercăm să punctăm reuşitele unui domn, sau mai degrabă să „gâdilăm” orgoliul vreunei doamne că în spatele unui bărbat puternic stă o femeie cel puţin la fel de înzestrată, nefiindu-ne prea clar dacă îl preamărim pe el sau îi punem ei la picioare meritele lui. Extinzând zicala, putem afirma şi că de cele mai multe ori cei care au o influenţă decisivă în obţinerea unor rezultate deosebite ale unui adult sunt chiar părinţii. Asta pentru că de la aceştia auzim primul „bravo”, tot ei fiind cei care ne „îndulcesc” eşecurile şi ne motivează să fim mai buni, mai hotarâţi, mai optimişti.

Cei trei jucători ai scenei competiţiilor cu motor despre care m-am gândit să vă povestesc sunt mai degrabă cunoscuţi prezentului prin numele fiilor, care şi-au înscris în palmares victorii muncite în cursele de Grand Prix ale Formulei 1.

Numele lui Nico Rosberg încă freamătă pe buzele nedumerite ale fanilor, contrariaţi pe bună dreptate de retragerea acestuia odată cu dobândirea titlului de campion mondial în 2016.

Povestea lui însă nu este nici pe departe la fel de „condimentată” ca cea a tatălui său, Keke Rosberg, campion mondial la rândul său în 1982. Finlandez la origine, Keke are un prim contact cu volanul de timpuriu, „şifonând” maşina părinţilor în uşa garajului. Ce alte înclinaţii ar fi putut avea un copil ai cărui părinţi concurau ei înşişi în raliuri după absolvirea facultăţii. Planurile sale de viitor păreau a se îndrepta totuşi în cu totul alte direcţii: stomatologie sau programator de calculatoare.

Îşi revine însă repede şi începe să înscrie victorie după victorie, ca o confirmare a talentului său la manşă: devine campion naţional la kart în cinci rânduri, în 1973 devine campion scandinav şi european pentru ca în 1975 să câştige zece din cele douăzeci şi una de curse la care a luat startul în Formula Vee şi Super Vee.

Vorbind de cifre, anul 1978 îi aduce debutul în F1 într-un susţinut tur de forţă: ia startul în nu mai puţin de patruzeci şi una de etape, de-a lungul a treizeci şi şase de weekend-uri, pe cinci continente. Virtuozitatea sa este dublată şi de un veritabil simţ al afacerilor, printre posesiile sale actuale numărându-se un Learjet, un penthouse în München, un conac în Anglia, un chalet în Austria sau o vilă în Ibiza unde îşi petrece majoritatea timpului.

Keke nu poate sta departe de zgomotul atât de cunoscut al motoarelor, fie că este vorba de participarea la competiţii sau reprezentarea ca manager al altor sportivi, în portofoliul său regăsindu-se şi numele lui Mika Häkkinen.

Făcând câţiva paşi buni în urmă, în 1929 se năştea la Londra cel care avea să rămână în filele motorsportului ca Mister Monaco ( nu, nu era un titlu câştigat la vreun concurs de frumuseţe ), primit remarcându-se ca unul dintre primele staruri ale F1. Graham Hill, înainte de a fi tatăl lui Damon Hill, campion mondial în 1996, a fost un pilot înzestrat, un real personaj al vremurilor sale.

Are un traseu neobişnuit, greu dacă nu imposibil de combătut: adolescent fiind cântă la tobe într-o trupă de băieţi pentru ca în 1953 să aibă primul contact cu o maşină F3, în condiţiile în care putea cu greu să stăpânească o maşină de stradă.

Îşi urmează pasiunea perseverent mulţumindu-se în primă fază cu postul de mecamic la o şcoală de racing, devenind la puţin timp instructor. Colin Chapman este cel care, intuindu-i potenţialul, îi oferă un post la Lotus şi îl acceptă ca pilot al echipei în 1958, sub culorile căreia câştigă cele două titluri mondiale: în 1962 şi 1967. Graham îşi aşterne în palmares şi ceea ce este cunoscut ca fiind „Tripla Coroană” a întrecerilor de gen: Le Mans, Monaco şi Indianapolis 500, rămânând unicul care a reuşit performanţa.

Nici la capitolul personalitate nu s-a pierdut în mulţime: cu o carismă deosebită la public, îşi depăşea adversarii mai înzestraţi cu o combinaţie inspirat dozată de mândrie şi curaj, afirmând în interviuri că a moştenit hotărârea de la mama şi sensul umorului de la tatăl său. Presa momentului ni-l prezintă drept petrecăreţul absolut şi zgomotos, un maestru al flirtului, în ciuda soţiei sale, Bette.

Curajul nu-i aduce însă numai recompense: într-un accident cu motocicleta pe o ceaţă densă îşi rupe şoldul, rămânând cu un picior permanent scurtat iar mai apoi, într-un viraj al U.S. Grand Prix îşi rupe genunchiul drept şi dislocă pe cel stâng. În 1973 ca o încununare a propriului orgoliu înfiinţează Embassy Hill Racing, propria echipă de F1.

Anul 1975 îl aduce la capăt de linie: în primă fază echipa sa nu se califică la Monaco GP, la scurt timp Graham găsindu-şi sfârşitul la manşa propriului său avion, prăbuşindu-se în încercarea de a ateriza în siguranţă pe o ceaţă densă.

Ultimul dar nu cel din urmă din povestea de azi este Gilles Villeneuve, tatăl lui Jacques Villeneuve, campion mondial F1 în 1997.

Canadian de origine, debutează la rândul său în traiectoria competiţională într-o manieră proprie, specifică zonei natale: în întrecerile cu snowmobile, cele care l-au şi ajutat să-şi susţină financiar începuturile în adevărata sa carieră şi i-au şlefuit stăpânirea de sine în confruntarea cu momente de condiţii meteo nefavorabile.

Startul îl va lua cu un Ford Mustang 1967 modificat, participarea în Formula Ford  aducându-i şapte victorii dintre cele zece curse la care s-a înscris.

Deşi nu şi-a îndeplinit planul de a deveni campion mondial, Gilles a demonstrat un talent înnăscut atât în cele şase victorii pe circuitele de Grand Prix dar şi în câştigarea U.S. & Canadian Formula Atlantic din 1976.

Ca o ironie a sorţii, prima victorie într-o etapă de GP o are acasă, pe circuitul care astăzi îi poartă numele.

Nu este nici el ocolit de situaţii-limită: seria ghinioanelor începe în 1977, când, în timpul Marelui Premiu al Japoniei, într-un acroşaj, monopostul său este proiectat în aer şi aterizează pe un grup de spectatori care urmăreau cursa dintr-o zonă nepermisă publicului. Deşi este exonerat în urma anchetei de moartea a doi şi rănirea a zece dintre aceştia, Gilles rămâne afectat de fatalitatea momentului. Sezonul 1978 ni-l înfăţişează într-un străns duel cu Arnoux,  în timpul Marelui Premiu al Franţei, soldat cu ciocniri repetate şi mers în paralel, într-o încleştare de forţe. Îşi arată la scurt timp măiestria înregistrând un nou record de timp în sesiunea de antrenamente pentru U.S. Grand Prix pe un circuit scăldat de ploaie, ca o invocare a climatului din ţara natală.

Viaţa îi este curmată brutal în 1982, un an de altfel fatidic pentru Echipa Ferrari. În sesiunea de calificări pentru Marele Premiu al Belgiei, un Gilles presat de timp, abordează simetric virajul cu Mass şi într-o fracţiune de secundă se declanşează dezastrul: monopostul său este din nou proiectat în aer, propulsându-şi pilotul într-un gard de protecţie. Eforturile medicilor sunt inutile şi Gilles părăseşte scena competiţională într-un val de nedumerire şi admiraţie.

Ca un omagiu subtil şi întâmplător ( oare chiar întâmplător?? ) adus tatălui său, Jacques Villeneuve devine campion mondial la fix cincisprezece ani distanţă, impunându-se în faţa marelui Michael Schumacher şi îi foloseşte ocazional numărul de competitor – 27.

Privindu-i pe ei, realizăm că aşchia nu sare prea departe de trunchi, că suntem influenţaţi conştient sau nu de alegerile părinţilor, de modul lor de viaţă. Ne rămâne să găsim înţelepciunea de a echilibra balanţa în favoarea noastră. Timpul ne poate râde în faţă sau ne poate bate prieteneşte pe spate şi ne va arăta negreşit dacă alegerile noastre îl vor conduce în direcţia potrivită. 

Andreea Militaru este Guest Writer pentru life.ro şi dacă îţi plac poveştile ei scrise poţi citi Just Words, platforma pe care ei îi place să-şi aştearnă gândurile, ideile şi întâmplările.